La un moment dat, după multe întâlniri cu oameni areligioşi, religioşi, ortodocşi sau neortodocşi, atei, indiferenţi sau sălbăticiţi ideologic, mi s-a format o adâncă certitudine în inimă: dacă fiecare în parte s-ar apropia de credinţa ortodoxă, de Sfinţii lui Dumnezeu cu dorinţa de a vedea ce spun ei, este imposibil să nu se schimbe ceva în ei. Nu contează dacă unii nu ajung să se convertească sau se convertesc la Ortodoxie dar nu ajung să şi trăiască adâncimile de sfinţenie ale Bisericii Ortodoxe, ale Bisericii lui Dumnezeu. Însă, se va observa o modificare uluitoare a fiinţei lor, dacă vor să vină cu inimă doritoare, calmă, imparţială, să citească mai întâi, apoi să trăiască ortodox.
Astăzi am citit predicile pastorului Wurmbrand, editate la Bucureşti, cf. Richard Wurmbrand, “Dacă zidurile ar putea vorbi”, col. “Analele Pătimirii”, trad. din lb. franceză de Constantin Moisa, Ed. Stephanus, Bucureşti, 1995, 180p; şi am avut percepţia directă a suferinţei sale din închisoare, a multiplelor sale înjosiri de către torţionarii comunişti dar şi a iradierii lui de adâncimile credinţei ortodoxe. Am citit, ca să mă conving de un lucru. Am dorit să pipăi cu sufletul meu iradierea sufletului său din cuvinte şi să văd ce înseamnă schimbări fundamentale în sufletul său, care se cuprind în această carte.
De la primele predici am întâlnit un predicator admirabil, un predicator care ilustrează mult, care se confesează abrupt, care citează şi aduce în atenţia cititorului şi pe unii Sfinţi de-ai noştri, şi pe pseudo-sfinţi catolici şi personalităţile lor…un om care suferă dar vorbeşte, un om cu un simţ larg al comunicării şi al comentariului în acelaşi timp. De fapt aceasta a fost prima mea impresie. Când mă las dus de valul emoţiei citirii, văd numai particularităţile autorului, ale textului, formele verbale folosite, imaginile supletive, văd numai frumosul care îmi place…Însă, când trebuie să recalculez scrierea şi trebuie să fiu onest cu ea şi cu conştiinţa mea, să fac o evaluare onestă şi concisă, când mă uit la sfârşit, când mă uit la fundamentul teologic al scrierii şi la prezenţa de facto a adevărului în cuprinsul ei, observ că scrierea sa e şubredă la acest capitol esenţial, că ea m-a surprins dar nu m-a zidit teologic.
Nu am o poziţie personală defavorabilă faţă de carte! Cartea e foarte bine făcută, e admirabilă pentru cititorul protestant/neoprotestant. Este reprezentativă pentru ei. Are ceva din frivolitatea şi temperamentul extremelor care îi reprezintă pe “evanghelici”. Însă cartea în sine nu are un fundament teologic angajat, nu este o introducere într-o teologie clară, paradoxal-clară ci mai degrabă e o carte eveniment, e o carte flacără, care vrea să transmită starea unui om care uită starea sa riguros “eclesială” şi învaţă din experienţa pe care i-o îngăduie Dumnezeu şi din întâlnirea cu cei de altă credinţă decât el. Tocmai de aceea, încă din introducere, atenţionează pe cei care au un creştinism confortabil, de birou, de fotoliu, că el le vorbeşte în aceste predici ale sale despre un creştinism trăit între pereţi singuri, reci, la buza nebuniei, unde torţionarii te scuipă în gură şi urinează pe capul tău sau unde eşti sedat cu droguri ca să ai aprinderi sexuale. Vorbeşte despre multe lucruri în predicile sale, de la literatură la teologie, de la rădăcinile cuvintelor evreieşti şi greceşti la Evanghelie, într-o perspectivă teologică “nedogmatică”. De două ori în carte apare ideea că nu trebuie să avem sentinţe clare în materie de credinţă [p. 87 şi 176], în prima citaţie spunând: “Creştinismul meu este nedogmatic”. Însă nu e aşa: creştinismul său are rigoare “dogmatică” personală, însă în măsura în care vrea să aibă rigoare “dogmatică”, raportându-se subiectivist la realitatea Tradiţiei Bisericii Ortodoxe.
Avem de-a face cu predicile unui luteran care predică în manieră neoprotestantă. Nici nu e de mirare de ce editura Stephanus i-a editat cartea şi de ce, credincioşii neoprotestanţii români îi îmbrăţişează persoana şi opera. Probabil se recunosc foarte mult în maniera aceasta expozitiv-temperamentală, prin care se dinamizează un entuziasm în masă. Logica expunerilor sale este aceea de a înflăcăra pe credincioşi şi nu de a-i fundamenta teologic. Se sare de la una la alta, se mizează pe surprize, mai ales pe o erudiţie care se altoieşte pe Scriptură, se predică alert, însă fără a-ţi da prilejul să te adânceşti interior. Predicile sale escaladează emoţiile, te fac să treci printr-un şir întreg de emoţii şi de exclamaţii, te cuceresc prin evocări sau paralelisme, te duc în galop spre o stare de spirit entuziastă, dar nu te odihnesc, nu te lasă deloc să respiri. E un film cu o dramă într-o continuă derulare. Nici acest lucru nu e rău. E o carte specială, rostită între şase pereţi, rostită pentru oameni imaginari, o carte de rezistenţă în închisoare, dar şi o carte de dragoste, de evidenţiere a unor luminări aduse de suferinţă şi nădejde. În cazul unui eterodox, când vorbesc de luminări dumnezeieşti, mă refer la înrâuriri ale harului din afara lui. Într-o astfel de viaţă şi durere, cred că Dumnezeu l-a condus pe Wurmbrand spre Sine, spre înţelegerea vieţii ortodoxe, lucru pe care îl vom evidenţia în mod succint în acest articol.
De ce este Wurmbrand inconfortabil pentru un protestant sau pentru un neoprotestant, dacă îl citeşte cu atenţie, cu adâncime şi îi respectă particularităţile credinţei sale? Pentru că el iese din schema de calcul a Reformei. El s-a lăsat condus de Dumnezeu spre Ortodoxie, în puncte teologice unde a făcut experienţa falsităţii unor idei teologice ale “reformatorilor”. În carte, însă, nu merge până la capăt…
Sursa
